Retorica păcii promovată de Rusia: un paravan pentru agresiune

Refuzul lui Putin de a accepta o pace care nu echivalează, în cele din urmă, cu subjugarea Ucrainei nu este o noutate. De zeci de ani, Kremlinul asociază retorica diplomatică lipsită de substanță cu acțiuni străine de manipulare a informațiilor și ingerințe străine (FIMI), prezentând Moscova ca actor „rațional”, în timp ce subminează statele suverane din vecinătate.

Discuțiile recente de la Geneva dintre negociatorii americani și ucraineni indică un progres timid în conturarea unui posibil acord de pace. Au apărut însă îndoieli cu privire la disponibilitatea lui Putin de a-l accepta. Într-un gest demonstrativ, Rusia a lansat un bombardament cu rachete și drone asupra Kievului după aceste discuții.

Deși își proclamă constant disponibilitatea pentru pace, Rusia continuă să obstrucționeze diplomația autentică, în timp ce bombardează orașe ucrainene și lansează campanii FIMI împotriva statalității Ucrainei. Impasibil în fața a peste 200 000 de morți pe câmpul de luptă, Putin pare gata să continue lupta până la penultimul rus – ultimul rămânând el – dacă astfel își poate atinge scopul de a anihila Ucraina.

Paravanul „diplomatic” al Rusiei

Decalajul dintre cuvinte și fapte nu este nou: este o trăsătură de lungă durată a politicii externe ruse. Acest lucru era deja evident la începutul anilor 1990, când Rusia a recunoscut oficial suveranitatea Moldovei după prăbușirea Uniunii Sovietice, în timp ce, pe ascuns, sprijinea forțele separatiste din țară. Războiul din 1992 din regiunea transnistreană, puternic influențat de intervenția Rusiei, s-a încheiat oficial printr-un armistițiu. Rusia nu s-a retras însă niciodată. Trupele sale rămân acolo și astăzi, sprijinind un regim separatist pe care Moscova nu îl recunoaște oficial, dar pe care îl controlează pe deplin.

Un tipar similar a fost repetat în Georgia, în 2008. După ani de sprijin pentru separatiștii din Osetia de Sud și Abhazia, inclusiv prin emiterea în masă de pașapoarte rusești, Rusia a trecut la invazia militară sub pretextul protejării cetățenilor săi. După un armistițiu mediat, Moscova și-a consolidat prezența militară și a recunoscut rapid cele două regiuni ca „independente”, într-o decizie larg condamnată ca încălcare a suveranității Georgiei.

Ucraina: regulile jocului, la vedere pentru toți

În Ucraina, acest tipar s-a făcut și mai vizibil. În 2014, Rusia a anexat ilegal Crimeea și a declanșat o operațiune militară sub acoperire în Donbas, încălcând Memorandumul de la Budapesta din 1994, prin care Moscova se angajase să respecte suveranitatea Ucrainei în schimbul renunțării de către Kiev la arsenalul nuclear.

În fața presiunilor internaționale, Rusia a semnat acordurile de la Minsk I și II, în 2014 și 2015, menite să ducă la detensionarea conflictului din Donbas printr-un armistițiu și reforme politice. Moscova nu a avut însă nicio intenție de a le respecta. A continuat să sprijine forțele separatiste și să încalce sistematic armistițiul, pretinzând în același timp că acționează ca mediator neutru și aruncând vina asupra Ucrainei pentru întârzierile în implementare.

În loc să rezolve conflictul, procesul de la Minsk i-a permis Rusiei să înghețe războiul în termenii săi, menținând presiunea militară asupra Ucrainei, dar evitând asumarea directă a responsabilității. De asemenea, i-a permis lui Putin să reformuleze narațiunea. După cum a afirmat recent: „Rusia nu a început acest război – este doar propagandă occidentală. Rusia face tot posibilul pentru a opri războiul început în 2014 împotriva populației din Donbas”. Această versiune a evenimentelor ignoră dovezile copleșitoare care arată că Rusia a contribuit la orchestrarea războiului și că armata sa a fost implicată încă de la început.

Negocierile transformate în spectacol

În martie 2022, o nouă rundă de negocieri la Istanbul a adus noi speranțe. Oficialii ruși au vorbit despre un „dialog constructiv”. Promisiunea s-a dovedit însă deșartă: oferta Rusiei pentru Ucraina includea cerințe maximaliste, precum retragerea completă a armatei ucrainene din regiunile ocupate parțial de Rusia și interzicerea desfășurării sau mobilizării forțelor armate ucrainene. Între timp, Rusia și-a intensificat bombardamentele asupra Ucrainei, lansând atacuri cu drone la niveluri record, sub pretextul lovirii unor „obiective militare”.

După discuțiile din Alaska din august 2025 dintre Putin și președintele american Donald Trump, s-a reluat același scenariu: Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia rămâne hotărâtă să soluționeze conflictul prin „mijloace politice și diplomatice”. Această declarație a fost făcută la o zi după un atac rusesc masiv asupra Kievului, în urma căruia au murit 23 de civili, între care patru copii, și au fost avariate peste 200 de clădiri, inclusiv biroul delegației UE.

Discuțiile de la Geneva și minciunile rusești

Discuțiile recente de la Geneva au mobilizat din nou mașinăria FIMI rusă, cu două narațiuni principale: Ucraina respinge un acord de pace rezonabil, iar UE și Regatul Unit acționează ca sabotori activi care subminează negocierile și blochează eforturile de pace în mod deliberat. Ambele narațiuni acuză Ucraina și partenerii săi europeni că „alimentează războiul” în loc să lucreze pentru pace, inversând realitatea agresiunii ruse aflate în desfășurare. Aceste mesaje sunt amplificate de comentatorii pro-Kremlin, care susțin că Europa ar urmări escaladarea conflictului prin sancțiuni, sechestrări de bunuri și amenințări militare.

În pofida carnagiului pe care îl provoacă zilnic pe front, Moscova continuă să vorbească despre diplomație. În practică însă, negocierile sunt un exercițiu de teatru strategic, menit să câștige timp, să dilueze presiunea internațională și să întrețină o aparență de responsabilitate, în timp ce războiul continuă să facă ravagii.

Ce presupune o pace justă și durabilă

În ceea ce o privește, UE dorește o pace justă și durabilă, care să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Numai o astfel de pace poate fi cu adevărat stabilă și nu doar un preludiu al unui viitor război. Poziția Europei reflectă o convingere fundamentală: diplomația are sens doar atunci când apără dreptul internațional, nu atunci când legitimează ambiții imperiale.