Mitul care nu piere: învinovățirea NATO pentru războiul Rusiei

În peisajul obscur al dezinformării, puține narațiuni s-au dovedit la fel de consecvente și înverșunate ca afirmația că extinderea NATO a provocat Rusia să invadeze Uсraina.

Acest mit, reciclat și reinventat de apologeții Kremlinului, dă vina pe Occident pentru agresiunea Rusiei, ignorând istoria și faptele. A sosit timpul să numim această narațiune ceea ce este: o distorsionare convenabilă menită să justifice un război nejustificabil.

Mitul 1: „Rusia a fost provocată. NATO și-a încălcat o promisiune”.

Unul dintre cele mai frecvente mituri din retorica pro-Kremlin este acela că NATO a promis că nu se va extinde „nici măcar cu un centimetru spre est” după Războiul Rece. Nu există însă nicio dovadă a vreunui acord oficial în acest sens. Mai mulți lideri occidentali, precum și documente declasificate confirmă faptul că, deși au existat discuții despre poziția NATO în Germania în timpul reunificării, nu a fost încheiat niciun angajament internațional sau cu caracter juridic obligatoriu cu privire la înghețarea pe termen nelimitat a granițelor alianței.

Există totodată un aspect crucial: dacă Rusia și-ar fi dorit cu adevărat o astfel de garanție, știe foarte bine cum funcționează diplomația internațională. Ar fi făcut presiuni pentru semnarea unui tratat, a unui acord oficial sau, cel puțin, a unui angajament public documentat. Acest lucru nu s-a întâmplat însă niciodată, deoarece o astfel de promisiune nu a fost făcută oficial și nici nu a fost solicitată. Chiar și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic de la acea vreme, a confirmat că nu a existat niciun acord sau vreo promisiune ca NATO să nu se extindă. În diplomație, dacă nu există un tratat, un acord semnat și o declarație publică, atunci nu există nicio promisiune cu caracter juridic obligatoriu. Rusia înțelege acest lucru. Nu este vorba de ignoranță, ci de revizionism deliberat din partea lui Putin.

Mai important, națiunile suverane din Europa de Est au vrut să se alăture NATO. Nu pentru că NATO a căutat să încercuiască Rusia, ci pentru că aceste țări au îndurat decenii de ocupație și invazii sovietice și au fost mai hotărâte ca niciodată să nu revină niciodată la acea subjugare. Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România – aceste țări nu au fost pioni manevrați de Washington. Au fost democrații care au făcut alegeri strategice pentru securitatea lor. A sugera altceva înseamnă a le nega puterea de decizie și a le ignora istoria și suveranitatea.

Mitul 2: „Uсraina urma să adere la NATO. Rusia nu a avut de ales”.

În pofida afirmațiilor repetate, Uсraina nu a fost pe punctul de a adera la NATO la începutul lui 2022. Deși Uсraina și-a exprimat de mult timp interesul de a deveni membră a alianței, nu a existat o invitație oficială și nici un proces accelerat. Ideea că aderarea Ucrainei la NATO era iminentă este mai mult o ficțiune a Kremlinului decât un fapt. A existat o posibilitate îndepărtată, nu o politică curentă.

Ultimatumul Rusiei din decembrie 2021 pentru a i se garanta că Uсraina nu va adera niciodată la NATO nu a fost niciodată o ofertă diplomatică autentică, ci un pretext. Solicitarea ca NATO nu doar să interzică acceptarea Ucrainei pentru totdeauna, ci și să se retragă din toate țările care au aderat la alianță după 1997, ștergând astfel decenii de decizii suverane luate de statele est-europene, nu a fost o negociere, ci o cerere imposibilă. Putin știa că NATO nu o va accepta niciodată fără să abandoneze principiile sale fundamentale și securitatea membrilor săi. Ultimatumul a fost gândit pentru a fi respins. A fost o înscenare, nu un efort diplomatic (așa cum am prezentat aici).

Și, poate, dovada cea mai clară că nu NATO a fost motivul real al invaziei? Chiar cuvintele lui Putin. În discursul său din februarie 2022, chiar înainte de invazie, nu s-a concentrat mai deloc pe NATO. În schimb, a contestat însuși dreptul Ucrainei de a exista ca stat independent, susținând că aceasta a fost „creată de Lenin” și ar trebui să facă parte din Rusia. Această retorică indică nu preocupări defensive, ci o ambiție imperialistă.

Dacă Rusia s-ar fi temut cu adevărat de aderarea Ucrainei la NATO, lansarea unei invazii la scară largă este, poate, modul cel mai eficient de a garanta o raliere și un sprijin mai strânse din partea Occidentului. Războiul nu a oprit apropierea NATO de Uсraina, ci a accelerat acest proces. Aceasta nu este teamă, ci un pariu ancorat în diferite ambiții.

Mitul 3: „Rusia s-a temut de prezența NATO la frontierele sale”.

Ideea că Rusia a invadat Uсraina de teama NATO este contrazisă de propriile sale acțiuni. Dacă Moscova ar fi considerat cu adevărat NATO o amenințare imediată, crezând că alianța plănuiește să folosească Ucraina ca rampă de lansare a unui război împotriva Rusiei, probabil că ar fi adoptat o abordare mai precaută, în special dată fiind puterea militară a NATO.

În realitate, invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022, demonstrează contrariul: o încredere calculată că NATO nu va interveni direct și că nu își dorește un război cu Rusia. Iar acest calcul a fost corect. NATO, în pofida puterii sale militare, a subliniat în repetate rânduri că nu va trimite trupe în Uсraina și că nu se va angaja într-o confruntare directă cu forțele ruse. Putin știa acest lucru și a pariat în mod corespunzător.

Dacă Kremlinul s-ar fi temut cu adevărat de NATO, nu ar fi provocat un scenariu care să atragă atenția și armele NATO și mai aproape. A făcut însă acest lucru, deoarece adevărata sa motivație nu a fost teama de NATO, ci dorința de a-și reafirma controlul asupra Ucrainei și de a preveni ambițiile sale generale de orientare spre Occident.

Mitul 4: „În 2014, a avut loc o lovitură de stat în Uсraina, condusă de Occident”.

Acest laitmotiv perimat încearcă să șteargă voința poporului ucrainean, care a ieșit în stradă în 2013 și 2014, solicitând tragerea la răspundere, reforme și sfârșitul unui regim corupt și susținut de către Rusia. Revoluția Demnității nu a fost orchestrată de CIA sau de NATO, ci a fost stârnită de respingerea abruptă de către președintele Ianukovici a unui acord de liber schimb și de asociere popular cu UE, precum și de reprimarea violentă a protestatarilor.

Kremlinul prezintă această revoltă democratică ca fiind o lovitură de stat coordonată de Occident, întrucât nu poate admite că vecinii săi ar putea alege o altă cale, una care nu gravitează în jurul Moscovei. Pentru regimurile autoritare, inamicul este întotdeauna puterea oamenilor liberi.

Ce ignoră mitul

Pentru a înțelege cu adevărat acest război, nu este nevoie să ne uităm la deciziile NATO, ci la vorbele lui Vladimir Putin. În notoriul său eseu din iulie 2021 și în discursul din februarie 2022, Putin a respins suveranitatea ucraineană și a prezentat țara ca făcând istoric parte din Rusia. Motivațiile sale nu sunt defensive, ci imperialiste. Invazia a avut ca scop reafirmarea controlului asupra unei foste republici sovietice, strivirea unei democrații înfloritoare la frontierele Rusiei și transmiterea către alte state post-sovietice a mesajului că orientarea spre Occident atrage consecințe.

Putin nu se teme de NATO. Se teme de democrație. Se teme că vecinii democratici ai Rusiei, ocupați în trecut de Moscova, le-ar dovedi rușilor că pot trăi liber, fără oligarhi și fără autoritarism. Aceasta este adevărata amenințare la adresa puterii de la Kremlin.

NATO este scuza, nu cauza

Învinovățirea NATO pentru războiul Rusiei este un discurs convenabil, nu unul credibil. Absolvă de vină agresorul, ignoră autoritatea națiunilor mai mici și inversează scenariul pentru zeci de ani de istorie post-Războiul Rece. Este un mit care servește unui singur stăpân: Kremlinul.

Nu vă lăsați înșelați. Uсraina nu a „provocat” Rusia mai mult decât este provocat un hoț de către o casă prevăzută cu o încuietoare. Acest război nu are legătură cu promisiuni încălcate sau cu linii roșii greșit înțelese. Are legătură cu puterea, controlul și refuzul de a-i lăsa pe alții să trăiască liber, în afara strânsorii Moscovei.

Cu cât îngropăm mai repede acest mit, cu atât mai repede ne putem concentra pe tragerea la răspundere a părții vinovate și pe apărarea adevărului.

Alte subiecte de pe radarul EUvsDisinfo din această săptămână:

• Canalele mediatice pro-Kremlin promovează iarăși afirmația nefondată că așa-numitul „stat profund” trage sforile în Europa, obligând-o să continue războiul din Uсraina. Acest discurs, care își are rădăcinile în teorii ale conspirației demult demontate, ignoră în mod convenabil faptul că războiul este rezultatul invaziei rusești la scară largă neprovocate. Nu există nicio dovadă că elite din umbră ar dicta politica europeană. Este vorba doar de o nouă încercare de delegitimizare a democrațiilor occidentale și de prezentare a UE ca belicistă, distrăgând atenția de la agresiunea Rusiei.
• După atacul rusesc ucigător cu rachete asupra orașului Sumî, care a ucis 35 de civili și a rănit peste 100 în timpul unei sărbători religioase, protagoniștii dezinformării încearcă să distorsioneze discursul sugerând că ucrainenii dau vina pe propriul lor președinte, Volodimir Zelenski. Aceste afirmații nu sunt susținute de surse credibile și se bazează pe postări alese țintit sau inventate de pe rețelele de socializare. În schimb, relatările reale de la fața locului arată că indignarea publicului cu privire la atac este îndreptată împotriva Rusiei, nu împotriva conducerii Ucrainei. Justificarea Rusiei, și anume prezența unor „ținte militare” în zonele civile, rămâne nedovedită, în timp ce numărul civililor uciși este grăitor.
• O nouă săptămână, o nouă încercare de distorsionare în manualul de manipulare al Kremlinului, de data aceasta acuzând UE că încurajează cenzura în Moldova. Povestea se bazează pe suspendarea temporară timp de 60 de zile a licenței de emisie a canalului TVC21, afirmând în mod fals că UE a încurajat această mișcare. În realitate, ambasadorul UE în Republica Moldova a solicitat justificări mai clare și transparență, nu cenzură. UE a susținut constant libertatea și pluralismul mass-mediei, iar această denaturare face parte dintr-un efort mai amplu de prezentare a politicilor europene ca autoritare.