Interviu cu Keir Giles

Keir Giles este un scriitor britanic, expert în armata rusă și în dezinformarea rusă. A scris și a comentat pe larg despre conflictul geopolitic dintre Occident și Rusia, inclusiv în Manualul NATO privind războiul informațional al Rusiei, publicat prin Colegiul de Apărare NATO Defense College. În cea mai recentă carte a sa, Who Will Defend Europe? An Awakened Russia and a Sleeping Continent, Giles expune alegerile dificile cu care se confruntă liderii și societățile în contextul revenirii războiului în Europa.

Credeți că, în ultimii ani, de la publicarea Manualului dumneavoastră despre războiul informațional al Rusiei, percepția noastră asupra acțiunilor rusești de manipulare a informațiilor și de ingerință străină (FIMI) s-a schimbat semnificativ?

Este tentant să credem că ne aflăm într-un moment fundamental diferit, însă, în realitate, asistăm la un nou val de tehnologii care permit Rusiei să aplice tehnici pe care le-a folosit dintotdeauna. Am mai văzut acest lucru: odată cu apariția internetului, apoi cu rețelele sociale și, în prezent, cu inteligența artificială. Diferența constă în viteza și amploarea cu care Rusia poate face ceea ce oricum ar fi făcut. În același timp, există tehnici consacrate față de care societățile occidentale nu par să își fi construit încă mecanisme eficiente de protecție. Rusia știe foarte bine cum să exploateze comportamentul mass-mediei occidentale și continuă să o facă, tocmai pentru că acest comportament a rămas, în mare parte, neschimbat. Am văzut acest lucru foarte clar în ultimele săptămâni, odată cu așa-numitul „plan de pace Trump”, preluat de presa occidentală sub această etichetă, deși nu era al lui Trump, nu viza pacea și nici nu era un plan propriu-zis.

Faptul că Rusia poate încă să apese butoanele potrivite pentru a obține rezultatul dorit într-o mare parte a mass-mediei occidentale – și, prin acest lucru, așa cum am văzut în cazul celor 28 de puncte de capitulare, să creeze o nouă realitate percepută, din care publicul trebuie apoi să își revină – indică limpede că unele dintre cele mai elementare mecanisme de protecție împotriva manipulării informaționale rusești lipsesc încă, în pofida eforturilor considerabile depuse în ultimul deceniu.

Cum putem reduce aceste vulnerabilități, păstrând în același timp societățile noastre deschise și democrațiile intacte?

Mă aflu astăzi la Bruxelles pentru a discuta această problemă cu organizații internaționale. În esență, este vorba în mare măsură despre aplicarea regulilor deja existente. Asta înseamnă abordarea spațiilor media locale în conformitate cu cadrele de reglementare, mediile legislative și normele sociale care stabilesc ce este acceptabil, precum și recunoașterea faptului că schimbul liber și deschis de informații este amenințat – și o reacție pe măsură.

Progresele recente în identificarea, expunerea și compromiterea actorilor care răspândesc dezinformare s-au bazat, în primul rând, pe decizii politice: alocarea de resurse, recunoașterea problemei ca fiind una reală, utilizarea capacităților de contrainformații, analizarea motivelor pentru care anumite persoane aleg să acționeze ca agenți de influență ai unei puteri ostile și, în final, urmărirea lor penală.

Dificultatea constă în faptul că încă nu avem o înțelegere comună, unitară, a naturii acestei amenințări, cu atât mai puțin o abordare consecventă a punerii în aplicare a răspunsurilor necesare.

La fel se întâmplă și în domeniul educației media. Probabil că a trecut cel puțin un deceniu de când toată lumea indică țări precum Finlanda – mereu Finlanda – drept dovadă că acest lucru este posibil și realizabil. Există modalități concrete de a imuniza societățile împotriva dezinformării.

Argumentul frecvent este că educarea unei generații necesită foarte mult timp. Dar discutăm despre acest subiect de zece ani deja, ceea ce înseamnă că acei copii care erau educați astfel la începutul discuției sunt acum consumatori deplini de informație. Așadar, cel mai bun moment pentru a face acest lucru a fost acum un deceniu. Următorul cel mai bun moment este acum.

Dacă ar trebui să dați o definiție a amenințării, cum ați formula-o?

Nu este ușor să rezum acest lucru într-o singură frază, mai ales după ce am scris câteva cărți destul de ample pe acest subiect. În termeni simpli însă, amenințarea constă în fabricarea unei realități alternative care este convenabilă adversarilor noștri și dăunătoare propriilor noastre interese. Aceasta presupune distorsionarea nu doar a faptelor individuale pe care oamenii se bazează în deciziile de zi cu zi, ci a întregului cadru în care sunt luate deciziile.

De multe ori, cea mai nocivă formă de dezinformare nu vizează puncte de date concrete, ci constă în construirea cadrului logic în interiorul căruia aceste date capătă sens și influență. Unii descriu acest fenomen drept conceptul rus de „control reflexiv”; alții îl numesc „transfer de imagine”. În practică, aceasta înseamnă implantarea, în mintea publicului sau a factorilor de decizie din societățile occidentale, a unor ipoteze și puncte de referință care îi orientează subtil către decizii favorabile Rusiei sau altor actori ostili și defavorabile propriilor interese.

Ne puteți da un exemplu de tehnici utilizate de ruși?

Avem un exemplu foarte recent în acest sens în modul în care Rusia a reușit să convingă o mare parte a presei occidentale că așa-numitul plan în 28 de puncte pentru capitularea Ucrainei a fost o inițiativă a SUA și că era cumva legată de pace. Este un studiu de caz care încă este în desfășurare.

Există însă și exemple istorice clare în care Rusia a obținut succese semnificative prin campanii de lungă durată, desfășurate pe mai multe niveluri, cu multiple componente și în mai multe domenii. Un caz clasic este utilizarea intimidării nucleare de către Rusia. Aceasta depășește cu mult amenințările nucleare brute apărute după februarie 2022 și include pregătirile ample realizate pentru a se asigura că aceste amenințări vor fi eficiente.

În timp, Rusia a reușit să convingă mult prea mulți oameni din Europa și din Statele Unite – oameni care ar fi trebuit să aibă o mai bună înțelegere a situației – că orice formă de escaladare în relația cu Rusia ar duce inevitabil la utilizarea armelor nucleare. Această convingere a influențat direct politicile adoptate. A fost un motiv-cheie pentru care Statele Unite au limitat inițial sprijinul acordat Ucrainei după invazia pe scară largă, justificând aceste restricții prin ideea că facilitarea unei înfrângeri a Rusiei ar conduce inevitabil la o escaladare nucleară.

Acest rezultat a reprezentat un succes covârșitor pentru o serie de campanii rusești interconectate, desfășurate pe parcursul deceniului precedent. Acestea au inclus mesaje propagandistice persistente, care afirmau în mod repetat că orice eroare de calcul sau confruntare ar declanșa automat un război nuclear. Prin simpla repetiție, această narațiune a devenit parte a presupunerilor de fond care au influențat o mare parte a comentariului mediatic occidental.

În același timp, Rusia a întărit această narațiune prin acțiuni în plan fizic, precum aplicarea constantă a politicii pe marginea prăpastiei de către navele și aeronavele sale militare, menite să convingă decidenții occidentali că o confruntare accidentală nu era doar posibilă, ci iminentă, și că o asemenea confruntare ar declanșa inevitabil un proces care ar conduce la utilizarea armelor nucleare. Afirmația frecvent repetată potrivit căreia „Putin nu dezescaladează niciodată”, reluată constant și prezentată în ample părți ale mass-mediei occidentale drept un fapt dovedit, deși nu are suport în realitate, a fost la rândul ei rezultatul unei campanii informaționale rusești persistente și bine coordonate, menite să susțină celelalte elemente ale acestei strategii.

Rezultatul constă într-un set de activități care se întrepătrund și se amplifică reciproc, alcătuit din multiple elemente de campanie ce pot părea inofensive sau necorelate dacă publicul nu este suficient de vigilent. Luate împreună, acestea constituie un exemplu clasic al modului în care Rusia combină informația, percepția și acțiunile fizice pentru a obține succes strategic.

Operațiunile FIMI ale Rusiei nu urmăresc doar subminarea încrederii și a instituțiilor democratice, ci și promovarea unei imagini pozitive a statului rus. În trecut, asemenea strategii au fost adesea încununate de succes, însă după invazia Ucrainei realitatea s-a schimbat fundamental. Un exemplu recent este inițiativa intitulată „vize pentru valori comune”. Care este scopul său real? Se așteaptă arhitecții acestei inițiative ca această să aibă cu adevărat priză la europeni? Sau este mai degrabă o tactică pe termen scurt, poate chiar un instrument de recrutare, mascată într-un demers de promovare a valorilor?

Există mai multe elemente distincte în acest sens. Este adevărat că, astăzi, tot mai puțini oameni din lume, nu doar din Europa, mai sunt dispuși să apere sau să justifice acțiunile Rusiei. În mod paradoxal, unul dintre cei mai mari „aliați” ai muncii mele a fost chiar Vladimir Putin și modul în care se comportă statul rus, pentru că nu mai este nevoie ca eu să depun același efort pentru a demonstra că Rusia reprezintă o problemă. Nu mai trebuie să conving publicul că Rusia urmărește retrasarea granițelor Europei de Est: acest lucru este deja vizibil pe hărțile rusești, în Ucraina și în Georgia.

În acest sens, Rusia își formulează singură argumentele împotriva sa. Este cu atât mai evident acum, când Rusia nici măcar nu mai pretinde că extinderea NATO în Europa de Est ar fi declanșat atacurile asupra statelor vecine – o linie narativă pe care Rusia a abandonat-o în mare parte.

Cu toate acestea, continuăm să resimțim efectele de durată ale unor decenii de propagandă și dezinformare rusească. Mulți oameni au fost atât de profund impregnați de aceste narațiuni în perioadele anterioare, încât le este dificil să se desprindă de ele, chiar și atunci când Rusia însăși renunță la respectivele argumente. Astfel, ei persistă în a afirma că extinderea NATO a împins Rusia să își atace vecinii, deși această teză nu mai este susținută nici măcar de Moscova.

Aceste convingeri adânc sedimentate, formate organic de-a lungul timpului, sunt mult mai greu de combătut. Ele fac parte dintr-un cadru mental construit deliberat de Rusia – un cadru prin care oamenii interpretează și dau sens lumii.

Sub alte aspecte, rămâne întrebarea: de ce lansează Rusia astfel de campanii? Răspunsul este simplu – pentru că funcționează. Ele reușesc să convingă anumite segmente ale populației că Rusia este un apărător al „valorilor tradiționale”, în special într-un mediu informațional din Europa și America de Nord în care mulți oameni simt că aceste valori sunt amenințate. Rusia identifică această vulnerabilitate și o exploatează, poziționându-se drept un scut împotriva a ceea ce aceste audiențe percep ca fiind amenințări la adresa convingerilor sau a mijloacelor lor de trai.

Deci considerați că aceste campanii de promovare a unei imagini favorabile a Rusiei continuă să aibă impact în Europa?

Fără îndoială, iar impactul variază în funcție de public și de motivațiile acestuia. Rusia se bucură astăzi de un avantaj semnificativ: nu mai este legată de o ideologie unitară. Poate face apel la multiple resorturi pentru a genera simpatie față de interesele sale și nu mai este obligată să susțină o narațiune unică, logic consecventă, pentru a-și păstra credibilitatea. Drept urmare, contradicțiile reciproce din cadrul dezinformării rusești nu mai reprezintă o vulnerabilitate, ci un atu.

În discuțiile despre amenințările nucleare ale Rusiei, cum răspundem celor care spun că orice implicare este prea riscantă sau că și un risc minim de escaladare nucleară ar trebui să ne oprească? Cum păstrăm o abordare lucidă, care ia în serios riscurile, fără a ne paraliza reacția?

Nu cred că cineva susține cu adevărat că probabilitatea ca Rusia să folosească, într-o zi, armele nucleare în dezvoltarea cărora a investit atât de masiv ar fi zero, cu excepția, desigur, sensului în care acestea au fost deja utilizate ca arme informaționale. Totuși, una dintre cele mai utile abordări pe care le-am găsit atunci când port aceste discuții este să mă uit la geografia celor care resping amenințările nucleare rusești.

Cei care consideră că aceste amenințări sunt cel mai puțin credibile sunt cei mai apropiați de Rusia: statele și societățile care alocă cele mai multe resurse pentru a înțelege Rusia și care au experiență directă a ocupației ruse. Paradoxal, aceștia sunt tocmai actorii care ar fi cei mai expuși, însă sunt cei care acordă cea mai mică credibilitate probabilității ca Rusia să recurgă la utilizarea armelor nucleare.

Poate părea cel mai riscant pariu, dar, de fapt, reflectă cea mai mare încredere în propria înțelegere a modului în care operează Rusia și a jocului pe care îl joacă. Chiar dacă există o posibilitate de utilizare nucleară, aceasta nu ar trebui să devină elementul dominant în evaluarea modului în care Rusia încearcă să manipuleze și să constrângă alte state.

EUvsDisinfo: În încheiere, cum evaluați relația dintre Rusia și China în ceea ce privește FIMI, posibilele sinergii dintre ele și punctele slabe pe care ar trebui să le avem în vedere?

Termenul „sinergii” este util pentru a încadra discuția. Mulți comentatori indică o posibilă cooperare între cele două state, însă există riscul de a supraevalua această relație, deoarece simpla coincidență nu implică automat coordonare. Faptul că China a constatat eficiența Rusiei în obținerea unor efecte informaționale prin anumite metode și a ales să testeze abordări similare nu înseamnă neapărat că cele două acționează în strânsă coordonare sau că se supraveghează reciproc. În pofida unei direcții generale similare și a unui interes comun de a slăbi Occidentul, obiectivele lor strategice rămân semnificativ divergente.

Aș plasa această situație în aceeași categorie cu modul în care alți actori politici, la nivel global, inclusiv din democrațiile occidentale, au identificat tehnicile rusești de dezinformare, influență malignă și manipulare și le-au adoptat pentru propriile agende politice, uneori chiar din interiorul sistemelor democratice.

Totuși, acest lucru nu exclude complet existența unui anumit schimb de experiență între Rusia și China. Este clar că există un fond comun de reflecție privind natura informației și a războiului informațional. Cu toate acestea, pe baza datelor disponibile în prezent din surse deschise, nu avem motive să presupunem că o asemenea cooperare ar fi sistematică sau de amploare.

Acest interviu este transcrierea scrisă a unei convorbiri audio realizate la Bruxelles la 27 noiembrie 2025.