Rescrierea integrală a trecutului: tentativele Rusiei de a suprima limba ucraineană

Limba este codul sursă al identității, care guvernează gândirea și exprimarea. Până acum am văzut cum Rusia a rescris istoria și a denaturat cultura, însă atacul asupra limbii ucrainene urmărește să elimine chiar acest codul sursă ca atare. Limba ucraineană însă continuă să existe, revenind mereu la viață, refuzând simularea impusă din exterior și purtând întreaga amprentă a istoriei și culturii care au precedat-o.

În ideologia rusă contemporană, tema „protejării vorbitorilor de limbă rusă” ocupă un loc central. În 2014, afirmațiile potrivit cărora populațiile rusofone din Ucraina ar fi supuse discriminării au fost utilizate pentru a justifica intervenția militară și politică. În 2022, o retorică asemănătoare a fost reluată odată cu invazia pe scară largă. Documentul actualizat „Strategia de politică privind naționalitățile statului rus până în 2036” justifică ocuparea agresivă ca pe o reunificare istorică a populației vorbitoare de rusă. Combinată cu afirmația manipulatoare potrivit căreia majoritatea ucrainenilor ar fi vorbitori de limbă rusă, această strategie creează premise pentru intervenții ruse ulterioare.

Convingerea că subminarea limbii ucrainene ar fi indispensabilă controlului asupra Ucrainei este anterioară epocii lui Vladimir Putin. De sute de ani, autoritățile ruse – imperiale, sovietice și acum contemporane – au tratat limba ca pe un instrument politic, nu ca pe o moștenire culturală. Pe parcursul a patru secole, ucraineana a fost limitată prin circulare, decrete, condamnări religioase și interdicții legale menite să-i restrângă utilizarea în educație, publicistică, administrație și viața publică.

Începând din perioada sovietică, rusa a fost promovată la rangul de limbă supranațională – principalul vehicul al administrației și științei, ulterior prezentată drept instrument al „comunicării între etnii”. Ea a conferit autoritate instituțională și oportunități de ascensiune socială. Limba ucraineană, în schimb, a fost adesea limitată la sfera privată și prezentată drept limbă provincială, potrivită pentru folclor, dar nu pentru exercitarea puterii.

Eforturile de slăbire a limbii ucrainene prin mecanisme legale s-au manifestat și pe plan intern. În 2012, sub președintele Viktor Ianukovici, parlamentul a adoptat legea lingvistică Kivalov–Kolesnichenko, care a extins utilizarea oficială a limbii ruse în mai multe regiuni. Criticii au avertizat că aceasta submina statutul constituțional al limbii ucrainene ca unică limbă de stat. Protestele în masă din 2014 au dus la înlăturarea lui Ianukovici, reflectând o rezistență mai largă față de apropierea de Moscova și consolidând angajamentul față de integrarea europeană.

Crimeea ocupată oferă un exemplu concentrat al politicii lingvistice sub control rusesc. În pofida declarației Kremlinului privind existența a trei limbi oficiale în peninsulă – rusa, ucraineana și tătara crimeeană – până la sfârșitul anului 2025 nu mai exista nicio școală ucraineană în Crimeea. Sub pretextul „îmbunătățirii calificării profesorilor” și al „modernizării programelor educaționale”, Rusia a încercat sistematic să rusifice și să militarizeze copiii ucraineni din teritoriile temporar ocupate.

Deși sondajele arată că peste 90% dintre profesorii, părinții și elevii ucraineni consideră ucraineana drept limbă maternă, mesajele Kremlinului continuă să susțină ideea că vorbitorii de limbă rusă sunt supuși unei opresiuni sistematice. Afirmația persistă în pofida lipsei de dovezi. Este relevant faptul că proporția celor care declară ucraineana ca limbă maternă a crescut în timp, parțial ca urmare a agresiunii ruse. În loc să ofere protecție, Kremlinul îi îndepărtează pe cei care au vorbit rusa.

Politicile aplicate în teritoriile ocupate, de la restructurarea sistemului educațional la suprimarea vieții publice ucrainene, indică mai clar intențiile reale. Devine alarmant de clar ce viitor plănuiește Kremlinul pentru întreaga Ucraină.

Dacă istoria definește trecutul și cultura întruchipează memoria colectivă, limba le transmite pe ambele de-a lungul generațiilor. Prin urmare, încercările de a o controla vizează ceva fundamental: capacitatea unei societăți de a se descrie în propriii termeni.